Îndrăznesc să cred în mine

Mă uit la ceas și realizez că doar 27 de minute mă mai despart de cel mai important moment profesional al vieții. Cu toate că scaunul pe care stau este comod, simt că nu-mi găsesc liniștea. Mă ridic, privesc parcă cu un strigăt de ajutor la colegii mei, dar niciunul nu mă observă. Toți sunt preocupați să pună la punct ultimele detalii ale conferinței la care vor participa peste 350 de medici din capitală.

Îmi reiau locul pe scaun, privind foile pe care le țin cu mâini tremurânde. Rolul medicilor în alimentația sănătoasă a populației este subiectul dezbătut în următoarele 10 ore și titlul pe care îl recitesc la nesfârșit, blocată, nefiind încă pregătită să parcurg și restul informațiilor. Teama de a vorbi în public m-a paralizat și nu reușesc să mă manifest decât într-un mod neproductiv. Toată echipa se bazează pe aportul meu la reușita evenimentului, dar eu nu-mi imaginez decât dezastrul ce va să vină.

Zece ore!? Par o veșnicie în acest moment. Oare cine m-a pus să accept rolul de moderator al evenimentului? Nevoia de a mă dezvolta personal, de a ieși din zona de confort? Nu mi-a ajuns rolul asumat, cel de manager de proiect?

Privesc în gol spre scaunele pe care vor sta invitații și nici nu observ primul grup de medici care intră în sală. Eu îmi cunosc foarte bine discursul. L-am construit logic, este presărat cu momente în care scoatem în evidență importanța stilului de viață sănătos, îi cunosc pe speakeri și relaționez perfect cu ei. Și-atunci? Dacă toate detaliile astea sunt stabilite, eu de ce îmi doresc să dispar, să dau timpul înapoi?

 

anxietate frica de vorbit in public (1)

 

Astăzi mă voi uita în ochii unor persoane pe care le văd pentru prima dată, medici reputați care ridică așteptările la un nivel superior doar prin simpla lor prezență. Mai sunt 21 de minute. Doar 21. Vreau să fug, dar nu mai reușesc să mă ridic de pe scaun, picioarele nu mai ascultă comenzile și simt cum mă topesc ușor. Duc mâna stângă la frunte. Arde! Tâmplele sunt și ele fierbinți. Îmi simt capul din ce în ce mai greu. Buzele și ochii mi se mișcă involuntar. Dacă leșin când trebuie să mă ridic de pe scaun? Calculez distanța față de obiectele de mobilier din jurul meu și rămân cu speranța că, poate, voi ateriza pe mocheta moale. Oricum, cu 350 de medici în sală ar trebui să mă simt în siguranță. Tocmai a trecut prin fața mea specialistul diabetolog căruia îi voi da cuvântul imediat după intro-ul meu. Mi-a făcut cu ochiul și mi-a zâmbit. Încercarea mea de a-i răspunde în aceeași manieră glumeață a eșuat lamentabil. Chiar atunci m-au cuprins spasmele și mi-au fugit ambii ochi, fiecare pe unde a putut.

Sunt cuprinsă din cap până-n vârfurile picioarelor de panică și de un sentiment de detașare față de propria persoană. Sunt exact cum nu ar trebui să fiu. În momentele astea, îmi doresc să se întâmple ceva, orice, doar ca să scap de presiune și se evit discursul. O simulare de incendiu? Sună bine. Întreruperea alimentării cu electricitate? Sună și mai bine. Să leșin și să-mi ia altcineva locul? Sună cel mai bine. În plus, nici nu cred că va trebui să depun efort pentru că sunt deja amețită, am ochii încețoșați și privirea pierdută.

 ”Păi nu ți-am spus eu că nu o să fie în stare să țină discursul? Uite-o cum tremură, sărăcuța! Of, de cum a intrat pe ușă am văzut-o. Va trebui s-o ajutăm, altfel nu prevăd un deznodământ favorabil.

Prea târziu, îmi zic eu. Colegii și-au dat seama de starea în care mă aflu. Gata, s-a terminat, mai bine îmi dau demisia, plec și scap de anxietatea care-mi face rău atât fizic, cât și psihic, dar nu înainte de a mă scuza cumva față de ei. Doar că… nu e nimeni în jurul meu. Scaunele de lângă mine sunt goale, în spatele meu este peretele. Desigur, exact asta-mi lipsea acum: să aud voci și să înnebunesc subit.

   ”Hei, aici, jos, uită-te pe măsuță!

Aud aceeași voce. Îmi îndrept privirea spre măsuța cochetă din lemn masiv, pe care sunt așezate produsele de protocol. Printre alune și biscuiți, o ceașcă plină cu cafea și-un pahar cu apă, pe care cel mai probabil mi le-am adus când am intrat în sală, încercau să-și facă loc spre mine, dând din coate. O ceașcă și-un pahar vorbeau, dădeau din coate și se apropiau de mine. O ceașcă și-un pahar!?

Nu te speria! Știm că ești agitată, dar ai încredere în noi, suntem aici să te ajutăm.”, mă asigură paharul.

În acele momente n-am mai putut articula nici măcar mirarea. Oare leșinasem? Adormisem? Visam?

    ”În primul rând, uită de scenariile pe care ți le-ai construit. Respiră adânc, vorbește rar. Învață să-ți controlezi respirația pentru că doar așa îți vei putea controla frica.”, îmi spuse ceașca de cafea.

Dar voi nu-nțelegeți, mai sunt câteva minute și eu trebuie să urc pe scenă. Am un nod în gât, gura-mi este uscată. Dacă nu voi putea scoate niciun cuvânt? Dacă mă bâlbâi? Dacă uit tot discursul? Uf, simt că nu mai am aer. Simt cum toată lumea știe ce mi se întâmplă. Îi vedeți și voi? Se uită la mine și râd.

Caaalm! Ușooor! Raaar! Ia-le pe rând. Ești pregătită. Arăți impecabil, ai un discurs foarte bun, cunoști în detaliu conferința pentru că tu ai gândit-o. Îți asumi rolul pe care-l ai și-l duci la bun sfârșit.”, spuse paharul.

Tot ce-ți mai trebuie sunt câteva picături magice de apă de izvor La Fântâna și de cafea Kafune, două surse de vitalitate interdependente. Vei afla în curând și de ce.”, completă ceașca.

Am gustat din apa și cafeaua, pe care, cu generozitate, mi le-au oferit.

– ”Datorită proprietăților miraculoase ale apei, nu-ți mai tremură vocea, nu mai ai gâtul și buzele uscate. Acum începi să te echilibrezi. Să ții minte, ai nevoie de apă de calitate în fiecare zi, nu doar în momente speciale ca acesta. Consumă apă la birou și astfel îți vei alimenta toate motorașele din interiorul organismului pentru ca acestea să funcționeze în cele mai bune condiții.

apa la fantana

– ”Cu Kafune, scapi de senzațiile de oboseală sau moleșeală. Gustul aromat al cafelei și prospețimea te vor revigora. Pentru consumul moderat de cafea la birou, poți alege sortimente de calitate Kafune. Vei beneficia de memorie îmbunătățită și capacitate de concentrare mai mare. În plus, asiguri și doza de antioxidanți necesară menținerii unei stări pozitive zilnic.

cafea kafune la fantana

 

M-am ridicat de pe scaun cu două minute înainte de sosirea ultimilor invitați. Am închis ușile. Mi-am îndreptat spatele, am respirat adânc și mi-am ales un punct fix. Ceea ce a urmat reprezintă cea mai frumoasă și rapidă transformare prin care am trecut. Dacă la început n-am avut curajul să privesc pe nimeni în ochi, pentru a nu-mi pierde atenția, pe parcurs mi-am recăpătat naturalețea și-am interacționat cu medicii prezenți.

Timp de zece ore am strălucit! Am avut un discurs coerent, am zâmbit și am transmis energie pozitivă.

Morala: dacă și tu vrei să elimini tracul, lasă-te purtat de imaginație, îndrăznește să crezi și vei vedea cum inspirația vine la tine!

 

*****

Am povestit pentru Spring SuperBlog 2017 o experiență trăită în 2011.

 

Author: redactiags

Share This Post On
468 ad

1 Comment

  1. Multumim. Echipa La Fantana!

    Post a Reply

Submit a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *