Draga mea, uită-te în oglindă și spune-mi cine ești!
mart.14

Draga mea, uită-te în oglindă și spune-mi cine ești!

Primăvara este anotimpul renașterii! Anul trecut, pe vremea asta, am ales să renasc. Momentul unic care a făcut diferența în viața mea a fost cel în care am decis că vreau să mă schimb. Atunci când am ales că vreau să fiu bine și să îmi reprogramez tiparul gândirii, am înțeles că depresia, anxietatea și blocajul în care mă aflam erau creațiile mele și, fiindcă erau ”copiii” mei, aveam grijă să îi hrănesc zilnic și să îi mențin activi și prezenți în viața mea. Secretul schimbării în bine constă în multă muncă. Permanentă, pentru tot restul vieții. Practic trebuie să reconstruiești, cu răbdare, un alt om. Prin gânduri pozitive, prin înlăturarea tiparelor, prin iertare, prin alegeri spre binele meu. Am decis să nu mai fiu victimă. Și-a fost mai greu decât mă așteptam, pentru că a trebuit să renunț la tot ce-mi era familiar, parte din mine de zeci de ani: la tensiune și stres, frică și anxietăți, regrete, sentimente de vinovăție, tristețe și gânduri negre, limitări, greșeli. Pentru a-i putea ajuta pe cei dragi, am învățat că trebuie să fiu eu bine, să-mi înțeleg limitările și să dau frâu liber puterii interioare ce exista totuși, dar ardea mocnit. Respir adânc și mă uit în oglindă. Inspir, expir, inspir, expir. Și cu fiecare atingere a oglinzii simt că mă cunosc mai bine, că mă iubesc pe mine însămi așa cum merit de fapt. Acum sunt liberă! Știu că trecutul nu-mi mai poate face rău, pentru că am forța necesară să las regretele deoparte. Am acționat atunci în felul în care eram pregătită s-o fac, dar nivelul de dezvoltare, de cunoaștere actual îmi permite să accept trecutul și să mă eliberez de el. Mai mult, datorită trecutului sunt omul mai bun de astăzi și nu pot decât să fiu recunoscătoare. Acum sunt bine! Consider că organismul este motorul pe care trebuie să-l prețuim la adevărata lui importanță. Am grijă de sănătatea mea în fiecare zi și îmi încarc fiecare celulă a corpului cu energie pozitivă. Îmi permit să iau pauze pentru a-mi regenera energia vitală de câte ori simt nevoia. Somnul îmi este liniștit, fără vise tumultoase. Mă hrănesc corespunzător, cu alimente sănătoase, vegetariene, și mă hidratez cu apă în mod permanent. Acum mă văd frumoasă! Am învățat că frumusețea și încrederea sunt sinonime, că frumusețea exterioară trebuie completată de cea interioară, și că singurul om care mă poate inspira este propria mea persoană. Știu că odată cu creșterea respectului de sine, am responsabilitatea să am grijă atât de minte, cât și de trup. În viziunea mea, trupul ne este casă pe Pământ, în această minunată călătorie pe care o...

Read More
O faptă bună… și-o surpriză înmiresmată
mart.28

O faptă bună… și-o surpriză înmiresmată

Anul trecut, pe la mijlocul lunii decembrie, eram cuprinsă de agitație și entuziasm pentru că strângeam cadouri pentru copilașii incluși în proiectul ShoeBox, o idee fabuloasă care se întâmplă an de an, în preajma Crăciunului. Mi-am luat o zi de concediu pentru a mă putea preocupa de colectarea jucăriilor, dulciurilor, hainelor și rechizitelor strânse cu ajutorul prietenilor și familiei. Se anunța o zi excelentă, și pentru că mă încarc de fiecare dată cu voie bună și optimism, așa mi-a și fost ziua: excelentă. Drumurile din ziua respectivă m-au dus aproape de Piața Miniș, unde am trăit o întâmplare pe care n-o voi uita în următorii ani. *** Piața Miniș. Grabă mare, cum spuneam. În fața mea se oprește o bătrânică simpatică. Firavă, cu semipareză, în baston, dar cu cel mai cald zâmbet pe chip. În timp ce o priveam cu admirație, ochii ni se intersectează. ”Fii drăguță, mă ajuți să urc și eu scările? Trebuie să ajung la farmacie.” ”Sigur că da, imediat!” îi confirm, în timp ce o țin strâns lângă mine, pentru a-i face urcarea mai ușoară. Ajungem în fața farmaciei și îi spun bătrânei că o aștept la ieșire pentru a o ajuta și la coborâre. ”Greșit. Am greșit. Nu aici. N-au laborator și mie-mi trebuie o cremă pentru picior făcută de ei.” ”Păi, unde trebuie să ajungem?” întreb eu, curioasă. Îmi arată cu bastonul celălalt capăt al pieței. Purcedem spre locul în care se întâmplau minunile doftoricești. Mi-era așa drag de ea, dar până și-un melc o întrecea, iar eu eram presată de timp. Ajungem și-mi spune să ne așezăm pe-o bancă pentru a-și căuta rețetele. Prima bancă nu i se pare curată. Ne mutăm pe cea de-a doua bancă. Bătrânica începe să se scotocească în geantă, ca-ntr-un final să scoată o pungă plină cu rețete. ”Hmm, nu, astea sunt pastilele de dureri. Astea sunt… ochii, picăturile de ochi. Nu, nu sunt astea… Astea sunt… nici eu nu mai știu ce sunt.”, spune bătrânica zâmbind, făcând haz de necaz. Scoate șervețelele din buzunar, împrăștie banii pe bancă, moment în care eu o îndemn să-i pună în siguranță. Într-un final, găsește rețetele necesare. Îi zâmbesc și o invit în farmacie. Intuiția îmi spune că nu se va termina curând peripeția mea. Nici bine nu mi-am terminat gândul, că le văd pe două doamne împinse de la tejghea, gata să-și piardă echilibrul și să se prăbușească. ”Am semipareză, am semipareză, mă scuzați că vă împing, sunt bolnavă”, se aude o gură de bunicuță ajunsă în fața farmacistului, căruia îi și înmânează rețetele. Doamnele îi acordă prioritate, zâmbindu-mi. ”Mamaie, nu vă pot ajuta astăzi, nu avem substanța activă...

Read More
Despre dependența de suvenire românești a prietenului meu american
mart.09

Despre dependența de suvenire românești a prietenului meu american

Datorită jobului pe care l-am avut în urmă cu câțiva ani, am legat prietenii cu străini de prin toate colțurile lumii: Statele Unite, Europa, Australia, Asia și Canada. Cu cei mai mulți dintre ei țin legătura și astăzi pe diferite platforme de socializare. Un singur străin, însă, m-a solicitat la maximum în acea perioadă. Anthony este din Statele Unite ale Americii, dar inima lui este în România. Prima legătură pe care a avut-o cu țara noastră a fost în 1996, când sora lui a adoptat un copil abandonat într-un spital românesc. O poveste apăsătoare, dar cu un final fericit. Până în 2012, n-a reușit să ajungă în ”țara lui Dracula”, dar în momentul în care a pus piciorul pe pământ românesc și-a dat seama că, în timp, construise o legătură foarte puternică, simțea că, într-o altă viață, el a fost un meșter popular român din mâna căruia ieșeau obiecte încărcate cu emoție. Anthony simte românește și încearcă să trăiască românește de fiecare dată când are ocazia. Din 2012 și până în prezent, amicul meu a vizitat România de nouă ori. Îi place la sat, petrece timp în gospodării tradiționale. Anthony este pasionat de olărit, caută de fiecare dată să intre în contact cu meșteșugari de-ai noștri, este un iubitor de artă populară românească, de produse românești. Îi plac obiectele handmade, inspirate din folclor. Amicul meu din SUA are, însă, un defect pe care nu i-l pot corecta: nu-și cumpără niciodată destule suvenire la plecare. În primul an în care m-a sunat, i-am trimis trei pachete. Unul dintre ele era încărcat cu suvenire ce-l reprezentau pe Dracula, de la statuete cioplite în lemn până la scrumiere. De-a lungul timpului, mi-a cerut ii, cojoace, icoane (pictate pe lemn, pe sticlă și pe piatră), obiecte de artizanat românesc lucrate din lemn sau ceramică. Nici nu și-a dat seama când a devenit un colecționar veritabil, iar eu nu mi-am dat seama când a reușit el să strângă un număr impresionant de obiecte ce l-ar putea ajuta să deschidă un muzeu în America fără prea mult efort. Mă impresionează faptul că îndrăgește fiecare obiect în parte. Îi acordă importanță, îi căută locul potrivit în casă, își cheamă deseori prietenii să vadă ce a mai adus nou din România. Fiecare obiect prinde viață în casa lui. Mi-ar plăcea să-i pot oferi cândva un obiect de care a fost foarte atașat și pe care n-a putut să-l salveze din calea pisicii ștrengare urcate pe bibliotecă. În prima sa călătorie, Anthony și-a cumpărat un bust al lui Dracula de la un lucrător al Curții Sticlarilor. Bustul era cu adevărat special, mai ales că era construit din bucăți...

Read More