Când intri în casa străbunicilor soțului meu, lumea pe care o cunoști se schimbă, lumina devine mai caldă, iar amintirile vremurilor trecute se simt la tot pasul.
Camerele sunt mici, dar cochete, iar scările fostului atelier de croitorie te conduc în timpurile când regimentele de ruși și nemți campau lângă pădurea Comana. Toți treceau prin atelierul străbunicului pentru a-și aduce uniformele la măsurile potrivite trupului lor tăbăcit de drum lung și anevoios.
*
Străbunica s-a născut într-o familie cu doi copii, însă viața a obligat-o să devină mamă pentru fratele ei încă de la o vârstă fragedă. La 11 ani, ținea singură o gospodărie cu o casă mare și multe animale. S-a retras de la școală pentru a se asigura că fratelui nu-i va lipsi mâncarea pe masă și disciplina de a învăța, de a-și lărgi universul cunoașterii. Odată cu el, studia și ea în timp ce spăla de mână așternuturi, haine și fețe de masă. Respecta cu sfințenie animalele din ogradă, le asigura hrana și îngrijirea necesare.
Era o fată liniștită, atât de scumpă la vedere că mai toți vecinii o credeau plecată la oraș, la școala de meserii. La vârsta de 15 ani, l-a cunoscut pe viitorul ei soț printr-o întâmplare nostimă. Plecat la câmp, tatăl i-a lăsat vorbă că vine un băiat să cumpere o vacă. Intrat în curte, tânărul a văzut o copilă ce se pregătea să-l întâmpine. Deși o diferență de doar cinci ani între ei, străbunicul avea o maturitate pe care o înțelegeai din vorbe, din zâmbet, din port.
Fata nu s-a intimidat la apariția băiatului serios și i-a cerut, fără prea multe explicații, o sumă mai mare de bani decât cea convenită cu tatăl ei. Motivul era unul simplu: vaca urma să aducă pe lume un vițel și-atunci era cu atât mai valoroasă. Străbunicul, văzând-o atât de aprigă, dar și atât de frumoasă, nu s-a mai tocmit și a fugit într-o clipită acasă să aducă diferența cerută. Locuiau la o distanță de nouă case, dar n-a știut niciodată că acolo, în curtea verde, creștea o fată ca o floare și senină ca soarele. Ochii mari, ca doi butoni, părul negru ca tăciunele, pielea albă ca laptele și gura roșie ca macul.
La întoarcere, tânărul s-a oprit brusc la fântâna din centru. Era însetat, nici nu-și dăduse seama că inima i-o luase la goană. Chipul fetei nu-i ieșea din minte, era fermecat de frumusețea ei. Întors să-și plătească datoria, a prins curaj și-a întrebat-o pe fata din povestea noastră dacă o mai poate vizita din când în când.
A vizitat-o de atunci zilnic. A ocrotit-o până când ea a împlinit 20 de ani. Atunci o cerut-o tatălui ei, cu promisiunea că o va respecta până la ultima suflare. Timpul a trecut și a stat mărturie că ceea ce a promis în acea zi s-a adeverit.
*
Străbunicul se preocupa de atelierul de croitorie, îndeplinea comenzile primite de la orășeni avuți. Costumele bărbătești pe care le croia erau modelate pentru fiecare mușteriu în parte. Niciun client nu se tocmea cu străbunicul, pentru că materialele lucrate erau alese și croiala pe măsură. Vestea despre priceperea lui se dusese atât de repede în orașele din împrejurimi, că-n scurt timp avea atelier cu acte în regulă și reclamă din siglă metalică ce-i purta numele.
Străbunica se preocupa de cele ale casei, având grijă în tot acest timp și de cei trei copii cu care i-a binecuvântat viața: o fată, bunica soțului meu, care a ales să rămână alături de părinți și care a moștenit iscusința tatălui în croitorie, și doi băieți deveniți muzicieni de soi în fanfara armatei române.
Relația străbunicilor se baza pe respect reciproc, pe cuvinte frumoase și înțelegere. Casa le era plină de rude și vecini, de clienți care beneficiau de bucatele înmiresmate ale Mariței, străbunica, și de paharul cu palincă de prune, preferata lui Radu, străbunicul.
De fiecare dată când campau soldații în zonă, cei ce deveneau clienții croitoriei erau așezați la masă, chiar dacă se înțelegeau mai mult din semne și zâmbete. La schimb, soldații știau de copiii casei și nu cutezau să vină cu mâna goală pentru că prichindeii îi întâmpinau. Cumva, copiii se găseau mai mereu la intrarea în atelier și doar caramelele primite permiteau accesul soldaților înăuntru.
Străbunicul era un bărbat cu un bun simț ieșit din comun și-o trata pe aleasa lui cu multă maturitate, chiar dacă o iubea ca pe ochii din cap și i-ar fi împlinit toate momentele de răsfăț. După ani și ani, primele cuvinte duioase pe care i le-a spus Mariței au fost în ziua în care aceasta s-a întors din capitală cu o cremă-minune pentru îngrijirea feței. Nu contenea să se minuneze la atingerea tenului ei, exclamând ”ce bine îți șade, îți luminează chipul, româncă frumoasă ce-mi ești!”. Și dacă străbunicul îi spunea așa, apăi așa era.
Crema-minune avea un iz atât de plăcut și personal, încât bunicul știa de fiecare dată prin ce parte a casei ori curții trecea străbunica. Ani la rând, ea n-a uitat în nicio zi să aplice binecunoscutul lapte Doina de la Farmec, căci despre el e vorba.
Ar fi mândră să vadă că Farmec a ajuns cel mai apreciat brand românesc și că se preocupă de frumusețea româncelor de pretutindeni. Așa cum străbunica soțului aplica zilnic laptele Doina, eu folosesc produsele de îngrijire din gama Gerovital Plant și, de fiecare dată, simt mândria de a fi româncă, de a mă număra printre cele mai frumoase femei din lume.
*
Străbunica Marița a fost o femeie foarte frumoasă, atât la suprafață, cât și sufletește. O româncă veritabilă, clădită din muncă și dăruire, din iubire și respect pentru oameni și natură.
Dacă m-ar întreba cineva care consider că a fost secretul frumuseții ei, aș fi tentată să răspund că laptele Doina. Asta ar însemna că-și mângâia și sufletul cu el.
*
Articolul a fost scris pentru Spring SuperBlog 2016
M-au inspirat:
Farmec și gama Gerovital Plant
Trackbacks/Pingbacks